Inițial îl creasem ca pe un program de îmbunătățire a stimei de sine. Probabil că asta va face. De fapt, în mod sigur asta va face. Dar nu acesta este scopul. Stima de sine nu este încă ceva la care să meșterim, din același sentiment de neacceptare de sine și de lipsă de valoare personală, ca să ne reparăm odată și să valorăm și noi ceva. Nu. De fapt, acest program nu vrea să îmbunătățească nimic. Vrea să vă susțină în a vă vedea, în a suporta să vedeți ceea ce vedeți, să acceptați ceea ce este, să fiți ceea ce sunteți.

Procesul de recuperare al sentimentului intrinsec de valoare personală este un drum pe care am mers ani de zile în propria mea terapie și care m-a redat pe mine, mie. Așa că astăzi pot să spun: Stima de sine crește o dată cu mine. Din mine. 

Pe măsură ce mă accept, încep să îmi permit să fiu ceea ce înainte numeam “mediocră”, iar o dată cu asta, mă simt tot mai valoroasă.

Pe măsură ce cresc, am început să acționez, deși nu sunt impecabilă, pentru că nu am să fiu niciodată. Iar asta m-a eliberat. Acționez dintr-o zonă a exprimării de sine, fără presiune, fără să cer de la mine imposibilul ca apoi să mă blochez, pentru că mi-am setat o misiune imposibilă.

Am început să mă arăt acolo unde sunt, cu ce am, așa cum sunt, fără să mai simt că intru în pământ de rușine dacă sunt mai puțin decât perfectă.

Știu exact ce am de oferit și de ce ofer, așa că mă ocup cu atenție de felul în care o fac, de cât ofer, cui ofer.

Dar nu a fost întotdeauna așa. O bună parte din viață am căutat să îmi cresc sentimentul valorii personale prin tot felul de achiziții venite din exterior. Eram un produs care trebuia perfecționat. Și nu era niciodată suficient. Cu cât mă perfecționam mai mult, cu atât îmi era mai frică să intru în contact cu mine cea adevărată, cea fără medalii, fără premii, fără merite. Aveam valoare doar dacă aveam merite. Aveam valoare doar dacă bifam anumite așteptări. Dacă eram o fată bună. In rest? Eram egală cu zero în ochii mei. Și bineînțeles că nu aș fi recunoscut asta nici măcar față de mine. Dar o astfel de existență nu poate fi sustenabilă. Pentru că niciodată nu este de ajuns. Pentru că niciodată nu te mulțumești tu pe tine. Pentru că oricâtă valoare cauți să îți adaugi prin diverse metode, pentru simplul fapt că intră în contact cu tine, acele lucruri își pierd valoarea dintr-o dată, se neutralizează, iar tu tot egal cu zero rămâi.

Așa că nu simți aprecierile care vin către tine. Nu îți pasă de ele. Nu le crezi.

Sau te hrănești cu ele, devenind una cu costumul plin de medalii. “Cine sunt eu când îmi dau statutul jos? Când îmi scot diplomele de pe perete? Când mă dezbrac de hainele profesiei mele? Când mi se strică mașina? Când nu mai merg la sală cinci zile din șapte?”

Sau cum ar fi să nu-mi pese de cine ce spune și să mă duc la sală? Să-mi iau o mașină așa cum vreau eu pentru că merit și atât? Să mă simt vrednic să port un titlu, să primesc un premiu, să plec în călătoria aia pe care o tot amân pentru că cine-s eu să mă lăfăi?

Dar înainte de toate astea, stăm și ne vedem. Și acceptăm ce vedem. Și ducem acolo compasiune.

Și ne lăsăm să simțim

tot ce nu am simțit

atunci când am trăit

tot ce ne-a știrbit

sentimentul valorii personale.