Inainte mă amorțeam. Ieșeam mult, beam alcool și munceam la fel de mult și din greu. Munceam ca o pedeapsă, nu dintr-un spațiu de misiune personală. Mergeam silnic la muncă. Știam că nu-mi place, așa că nopțile le dansam și scuturam tot, fără niciun plan să schimb ceva. Adică vroiam să schimb ceva, dar habar nu aveam ce era acel ceva și cum. Lumea întreagă părea că funcționează pe pilot automat. “Așa trăim cu toții, unde vrei tu să te duci și cum vrei să fie altfel?” Nu știam ce să răspund. Amorțindu-mă, habar nu aveam ce simt cu adevărat. Nici nu îmi puneam problema că ar fi altceva, adevărat, de simțit. Nu îndrăzneam să mă duc dincolo de răspunsurile mele intense la secreția de dopamină pe care mi-o asiguram în mod constant prin distrageri. Știam despre mine că simt intens, deci cum aș putea fi amorțită? Știam despre mine că am o abilitate fantastică de a mă bucura de viață, că asta e superputerea mea… și cam atât. Maldărul de durere ascuns sub straturi întregi de simțire puse unele peste altele, putea să mai aștepte.
Mă acopeream, așa cum m-am acoperit ieri la concertele de la Palat cu un sac menajer pe post de haină de ploaie ca să pot să stau și să nu plec acasă. M-am simțit bine ieri. Cu sacul ăla de ploaie.
Inainte mă amorțeam. Pentru lumea în care trăiam, era cel mai bun lucru pe care îl puteam face. Acea lume despre care vorbește Și Gabor Mate în Mitul Normalității. Nu ieșeam de acolo pentru că nu știam cum să mă port ca să ies. Nici măcar nu știam că eu pot să mă port într-un anume fel ca să pot să ies de acolo. Intrețineam acea lume în viața mea. Eram complice. Răspundeam. Intram în joc. Așa că am stat acolo până am început terapia. Apoi am început să nu mai răspund. La lucruri mici. Nu mă mai repezeam la undița cu momeală. Iar acest proces nu a fost unul abrupt, ca atunci când îți schimbi brusc abonamentul la telefon, iar “abonatul nu răspunde”.
A fost o tranziție. Enervantă ca naiba. Am mai spus-o și o mai spun: unul din cele mai frustrante lucruri în terapie este să începi să te trezești și în același timp să vezi cum încă faci comportamente pe care nu le mai dorești. E de bine!
Inițial crezi că ție nu îți iese și îți vine să te biciuiești. Aici intervine importanța implementării blândeții și a compasiunii față de tine. Altfel intri în ură de sine, critică, riști să nu mergi mai departe și să și spui că terapia nu funcționează. Când de fapt, ea funcționa mai bine decât îți puteai imagina, iar tu mai aveai puțin până la breakthrough.
Uite așa, încet încet mi-am construit ochi cu care să văd, cum îmi place să spun. Iar cu acei ochi am început să merg în direcții necunoscute mie până atunci. Nemaiamorțindu-mă, simțeam #pepieleamea durerea atunci când permiteam abuz de orice fel.
Acum știu că nu mai am nevoie să suport nimic ca să stau în locuri unde nu vreau să fiu. De când am renunțat la alcool de tot, observ. Imi las corpul să mă ghideze. Unde îmi doresc în mod natural să fiu, cât e bine pentru mine să fiu acolo, fără să mai beau un păhărel ca să ignor ce nu-mi place, să pot să mă distrez sau să nu obosesc. Imi ascult nevoile și fac diferența între a fi bine cu mine și a fi fără mine, într-o distragere. Am fost la concerte weekend-ul acesta unde am simțit printre altele, cum corpul meu obosește, cum cere hidratare, cum are nevoie de somn. Am fost la concerte cu mine, m-am iubit mai mult, mai cu simpatie față de vechile mele versiuni, party animals. A fost bine.
Inainte mă amorțeam. Iar asta era bine atunci.
