După ce ai trăit traumă și durere, după ce ai trecut prin prea mult prea repede, sau prin prea puțin prea mult timp, izolat și neprotejat, cu prea puține resurse față de amploarea evenimentelor, îți vine greu să te mai uiți la viața ta trecută după ce ai ieșit de acolo.
Despre multe evenimente din viața mea nu puteam vorbi. Existau goluri în amintirile mele sau aspecte pe care le blurasem, ca să nu mă copleșească intensitatea lor emoțională. Credeam că am trecut peste ele și că ce a fost a fost, aia e.
Anumite experiențe dureroase mă făceau să vorbesc despre ele râzând, le povesteam în glumă, ca să nu fie prea mult pentru ceilalți, astfel că mă disociam, adică nu mă lăsam să simt mare lucru. Mă protejam.
Despre alte experiențe dureroase povesteam ridicând tonul sau plângând, înroșindu-mă, bâlbâindu-mă, pentru că intram în copleșire, iar corpului meu îi era greu să conțină toată încărcătura neprocesată a poveștii mele de viață.
Dar ceva îmi spunea că am nevoie să-mi integrez trăitul. Prea multe bucăți din trecutul meu îmi erau inaccesibile, nu mă puteam uita la ele și nu le puteam decontamina de durere, ca să pot să mai văd și altceva și să resemnific experiențele. Iar când nu poți să te gândești la trecut, trecutul îți locuiește în corp așa de tare, încât nu poți fi în prezent. Și nici nu poți să mergi singur să-l procesezi.
Așa că eu am început să îmi integrez povestea de viață alături de terapeut, cu pași mici, mai întâi scuturându-mi corpul, lăsându-l să descarce, stând cu emoțiile stocate. Povestea mea de viață fremăta și pulsa la mine în corp, se cerea aerisită, ordonată și conținută. Pe anumite planuri rămăsesem în infantilitate, adică exact acolo unde acele evenimente grele se întâmplaseră: în trecut, la vârste foarte mici.
Durerile au fost atât de mari și tu ai fost atât de neînțeles, încât nici nu știi că ai nevoie să te înțeleagă și să te accepte cu adevărat cineva și că asta te-ar putea elibera.
Să stea cu mine cineva în timp ce corpul meu plânge și tremură
Mi-am însușit povestea de viață încet-încet. După ce am scos preamultul din corp, titrat, cu lingurița, conținută de terapeut și apoi de un întreg grup de oameni în terapia de grup, am început să văd cum fugisem de viața mea într-o viață străină. După ce am învățat să mă auto-reglez emoțional, am putut să conțin toate emoțiile de până atunci, fără să mă mai disociez și fără să mai intru în copleșire.
Dar lecția mea cea mai importantă a fost că înainte să poți să te uiți la viața ta de până acum, mai întâi este nevoie să poți să-ți eliberezi prea multul emoțional din corp.
Altfel riști să te retraumatizezi. Adică să rămâi cu mațele pe afară, dacă te apuci să povestești cuiva niște conținut traumatic, care a stat încapsulat ani de zile în psihicul tău.
Când începem să ne putem tolera emoțiile intense din trecut, durerea, dezamăgirea, frica, rușinea, începem să ne putem uita la povestea noastră de viață. Și ce să vezi? O vedem pentru prima oară. Ne luăm învățături, ne luăm înțelepciune, dezvoltăm auto-cunoaștere.
Ne luăm din toate evenimentele unde câte o parte din noi a rămas, scindată, în traumă. Pentru că până nu facem asta, ceea ce luăm din acele evenimente sunt mecanisme de protecție și credințe care ne limitează potențialul.
Să mă las schimbată de povestea de viață îmi permite să trăiesc conștient și să nu mă las consumată de ea. Tot ce nu e văzut și procesat, este activ și are o forță asupra noastră.
Așadar, ca să rezumăm: să-ți însușești povestea de viață nu înseamnă:
- să povestești despre trecutul tău înainte să descarci încărcătura emoțională traumatică
- să te lași consumat de ea;
- să trăiești blocat în trecut și să-l repeți
- să te identifici cu ce ți s-a întâmplat
De fapt, toate astea se întâmplă atunci când NU îți însușești povestea de viață și când treci prin evenimente singur, fără să te oprești să le simți și să le procesezi.
După ce încărcătura emoțională s-a diminuat în corpul meu, am început să practic un alt tip de exercițiu și anume Firul Vieții.
L-am făcut prima oară în propria mea terapie de grup, conținută de opt oameni și acest exercițiu a devenit pentru mine o practică pe care o fac periodic. Asta a contribuit foarte mult la felul în care îmi așez constant povestea de viață în interiorul corpului și mă las schimbată de ea.
Dar să vă spun ce este firul vieții.
Firul vieții este un exercițiu în care iei o coală de hârtie sau mai multe și desenezi pe ele un fir al vieții, exact așa cum îți vine pe moment să îl reprezinți. Pe firul respectiv înșiri toate experiențele semnificative ale vieții tale. Le desenezi sau le scrii, poți să folosești bulinuțe, simboluri sau desene. Apoi îl povestești cu voce tare terapeutului. Orice este interesant de observat în firul vieții: de ce pui sau omiți anumite situații sau persoane, cum le așezi, ce vezi în ele.
Mie îmi permite să mă conectez la identitatea mea, să mă cunosc pe mine și să văd adevărul a ceea ce am trăit. Să port acel adevăr cu mine peste tot unde mă duc, fără să-l mai acopăr de rușine și măști. Să mă duc toată în experiențe și să nu mai las la ușă părți din mine. Să nu mă mai resping. Să mă știu.
