În primul rând vreau să îți spun că simt o mare bucurie să împărtășesc cu tine din ceea ce am învățat și mi-a fost de folos în ultimii zece ani în care am fost și client în terapie individuală și terapeut, în care am practicat pe cont propriu și în care am stat în diverse comunități și grupuri spirituale, de creștere personală, de feminitate sau de terapie.
Pentru mine ceea ce fac este un mod de viață. Am petrecut mii de ore experimentând diferite abordări, metabolizând și alegând ceea ce funcționează cel mai bine pentru mine în diferite perioade ale vieții mele și din acest spațiu aduc către tine perspective ale celui care se află pe ambele fațete ale monezii: practicant și practician al terapiei.
Primul lucru pe care aș vrea să ți-l spun este acela că eu personal nu mi-am pus niciodată problema, înainte să încep să fac terapie și nici chiar o vreme bună după ce deja făceam, că ar exista vreo relație terapeutică între mine și terapeut, sau mai degrabă că aceasta ar fi importantă în vreun fel. Dacă m-ai fi întrebat, evident că ți-aș fi răspuns că da, logic – e acolo o relație, se creează automat de fiecare dată când interacționăm cu cineva, și ce-i cu asta?
Ce are asta de-a face cu vindecarea mea?
Ariadna, îmi faci loc și mie în terapia ta?
Țin minte cum deja eram de ceva vreme în procesul terapeutic, vorbeam vrute și nevrute, îi împărtășeam de toate, eram disponibilă sa lucrez tot ce îmi propunea, când terapeutul meu de atunci m-a întrebat: Ariadna, îmi faci loc și mie în terapia ta?
Pauză. Blank. Ce vrei să spui? Cum adică nu-ți fac loc? Păi nu-s eu cea mai dedicată și muncitoare clientă a ta?
Am stat cu asta o perioadă. Treptat, arhitectura interioară a spațiului psihic din care se desfășura terapia a început să se schimbe, până s-a schimbat total. Suntem doi oameni aici, iar el este mai mult decât o persoană de care mă folosesc pentru că-mi prestează servicii de terapie.
Dincolo de ceea ce practică terapeutul în cabinet, dincolo de școala de formare, de tehnici, de expertiza sa și de ceea ce aplică cu tine, există ceva ce se întâmplă într-un plan paralel, simultan, care este extrem de important pentru procesul terapeutic.
Este vorba despre relația terapeutică.
Aceasta este o alianță care începe să se creeze încă de la prima ședință și pune bazele unei interacțiuni sănătoase, bazată pe onestitate și încredere reciprocă, care se practică în aici și acum, adică în fiecare ședință de terapie, în spațiul creat împreună. Acesta este motivul pentru care aleg să nu mă duc sporadic, la câte o ședință, din când în când, să mă repare. Mă duc să construiesc o relație, pentru că majoritatea traumelor noastre s-au întâmplat în cadre relaționale. Am fost răniți în relații și în relații ne vindecăm. Experiențial.
Progresul în terapie depinde de această relație. Pentru unii oameni, relația terapeutică este poate prima lor relație sănătoasă din toată viața lor de până atunci. Și ce face această relație sănătoasă? Pune bazele unei prime experiențe relaționale pozitive, care să fie ulterior replicată în viața personală a clientului.
Introiecția
Terapeutul îl încurajează pe client să introiecteze această relație, adică să și-o ducă în interior, să o absoarbă și să o metabolizeze, pentru că altfel ar rămâne ceva exterior lui, străin de el însuși. Dacă introiecția nu se întâmplă, mă duc la terapie ca la preot sau ca la medic, ca la o autoritate menită să îmi spună ce să fac, ce să iau ca să-mi treacă, să mă absolve de vină sau să mă liniștească.
Această externalizare a autorității creează vestita relație de dependență de care multor persoane le este teamă atunci când se gândesc dacă să meargă sau nu la terapie, pentru că nu vor ca starea lor de bine să depindă de cineva. Și au perfectă dreptate.
Adevărul este că un terapeut bun nu va lăsa o astfel de dinamică să se instaleze.
El nu se poziționează în salvator, guru, mentor, părinte, care să te învețe și să îți spună ce e mai bine pentru tine, ținându-te astfel dependent de aprobarea sa. Nu îți ia durerea cu mâna, nu îți dă rețete în cinci pași simpli, incantații sau formule magice și nici nu te înalță cu energia lui curată sau cu vibrația sa pură. Terapia nu este bandaj pe rană.
Terapeutul este un însoțitor cald și securizant și te susține să afli și să recunoști singur ceea ce este mai bine pentru tine. Este un reper, însă nu vine cu dogma și nu caută să te influențeze să acționezi conform propriei lui agende.
Pentru că el nu are o agendă și nici așteptări legate de tine. Expertul în viața ta ești tu, iar terapeutul respectă și întărește asta.
Ceea ce acceptă terapeutul la mine îmi permite să-mi accesez propria acceptare de sine.
Blândețea lui uneori enervantă îmi permite să cunosc și să practic și eu blândețea față de mine.
Ochii cu care mă vede fără critică devin ochii mei care se pot vedea pe sine fără critică.
Încurajările și încrederea pe care o are în resursele mele devin propriile mele încurajări și propria mea încredere în mine.
Să interiorizez relația cu terapeutul meu este un mare pas în procesul de terapie, pentru că astfel, dezvolt receptori pentru interacțiuni sănătoase. Iar prima interacțiune sănătoasă este cea cu mine. Pornind de aici, știu să recunosc, să formez și să mențin relații care să-mi onoreze nevoile și să mă împlinească. Așa ia naștere terapeutul interior, acea instanță care mă conține cu blândețe și mă însoțește, în timp ce eu sunt singurul care ia decizii în propria mea viață. Din aceste motive, relația terapeutică nu seamănă cu nicio altă relație.
Relația terapeutică NU seamănă cu nicio altă relație.
- Un terapeut nu are ce să caute pe piedestal.
- Nu este prietenul meu și nu îmi doresc să fie.
- Nu este un prestator de servicii, căruia îi pasă doar pentru că îl plătesc.
- Nu este părintele meu care să mă salveze sau să aibă grijă de mine și să-mi rezolve problemele.
- Nu este profesorul meu, care să-mi spună ce nu știam.
- Nu știe mai bine decât mine cum să-mi trăiesc viața. De fapt, habar nu are cum ar trebui ceilalți să-și trăiască viața.
Terapeutul este expert în ceea ce face, știe unde să te conducă și cum să te ghideze, dar relația este una de la egal la egal, de la om la om, ambii la fel de vulnerabili în fața vieții.
Hai să stăm puțin cu asta.
Vorbesc precipitat și-i povestesc dintr-o răsuflare ce mi s-a întâmplat.
– Și am fost de trei ori să plătesc porcăria aia și m-au trimis de la unul la altul, m-au certat că nu știu la ce ghișeu trebuie să mă duc, apoi mi-au spus că-mi mai trebuie nu știu ce autorizație. Am crezut că înnebunesc. Mă rog de ei să le plătesc ceva ce nici nu vreau să plătesc. Îți vine să crezi?
– Te opresc un moment. Hai să stăm puțin cu asta.
“Iar începe”, îmi spun eu.
– Cum este pentru tine să simți ceea ce simți?
– Ei cum e. Nașpa.
– Să stăm cu acest nașpa împreună. Cum e pentru tine să stai cu acest nașpa împreună cu mine?
Pauză. Iar pauza aia enervantă. Un val de căldură mi se ridică spre piept. Simt rușine. Și mă mai și înfurii, naiba știe de ce.
– Mă simt penibil, îi spun. Acum că remarc cum stăm aici amândoi, vorbind despre prostiile mele, încep să mă întreb de ce ar sta cineva să asculte balivernele astea și de când contez eu așa mult, încât să fie atât de atent la mine. Îmi dau seama că tind să vorbesc mai mult singură, ca să mă protejez de disconfortul de a conștientiza că un alt om îmi arată că îi pasă real și că e lângă mine.
– Este foarte valoros ceea ce spui, Ariadna. Crezi că poți să mi te adresezi direct când spui asta?
– Da. Simt rușine când conștientizez că îți pasă și că ești lângă mine. Mă înfurii pe tine pentru că mi se pare o minciună. Îmi vine să fug.
– Bun. Acum putem începe să lucrăm. E în regulă să proiectezi furia pe mine. Și nu pot să nu mă întreb: cui ai fi vrut să-i pese și nu i-a păsat?
– Lui tata.
Într-o alianță solidă, terapeutul ne conține și ne repune în contact cu adevăratele noastre emoții, cu destinatarii reali ai acelor emoții și cu faptul că este în regulă să le simțim. “Poți să te înfurii, eu tot aici rămân.”
Eu sunt propriul meu terapeut
Să știți că eu nu militez pentru o lume în care toți oamenii să facă terapie. Terapia poate să ia multe forme, în funcție de nevoile noastre, care se schimbă periodic.
Eu militez pentru o lume în care oamenii să facă ce le aduce împăcare și mulțumire, sens și bucurie. Unii oameni au deja relații împlinitoare, grupuri de suport emoțional sau sunt pasionați de ceva care le aduce multă, multă satisfacție și doresc să aplice lucrul cu ei pe propria lor piele, în viețile lor.
Să lucrez singur, să mă explorez în ritmul meu, poate să fie foarte vindecător atunci când asta înseamnă să mă iau înapoi din poveștile altora și să-mi ascult corpul, intuiția sau propria voce. Practica individuală are beneficiile ei incontestabile și mă poate ține conectat la mine și la ceilalți, viu și împlinit. Autonomia și discernământul sunt vitale și contează foarte mult să identific unde mă aflu în propriul meu proces de creștere și de ce anume am nevoie. Poate că vreau să meditez, să cânt, să fac practici somatice, dans ecstatic, mindfulness, yoga, iar asta este excelent. Poate fac parte deja din triburi și comunități care mă susțin, unde mă încarc și unde am parte de suport real și autentic.
Sau poate pur și simplu nu vreau să fac niciun fel de terapie, nu cred că asta mă ajută, iar eu nu am nevoie de nimeni. Oricum ar fi, este în regulă, pentru că nimeni nu poate să ne spună care este cel mai bun lucru pentru noi, în afară de noi înșine. Nici măcar partenerii noștri care fac terapie, citesc articole ca acesta și caută să ne convingă să ne ducem și noi.
Mi-a luat ceva vreme până să accept ideea că sunt în siguranță să mă vulnerabilizez în fața unui terapeut. Iar atunci când am făcut asta, partea din mine trădată, care nu avea încredere în oameni și-i ținea la o “distanță de siguranță”, s-a trezit la viață și s-a minunat de ea însăși. Pentru că în sfârșit, mă lăsam văzută. Iar asta e mult.
