Vei începe terapia. Vei merge de câteva ori. Se va simți intens ca naiba. Se va simți ca și cum nu faci nimic. Se ca simți intens ca naiba iar. Te vei întreba la ce bun. Se va simți ca și cum n-ai făcut niciun progres. Va fi trecut un an. Îți vei spune: bă, da ce eu îs dependent de terapie? Ia să mă opresc. Te rog nu te opri. Se va simți intens ca naiba. Se va simți ca și cum nu faci nimic. Vei vedea în terapeut tot felul de oameni din viața ta. Te vei întreba la ce bun. Vor fi trecut doi ani. Vei zice că ești la fel, doar că mai izolat, mai ciudat pentru prietenii tăi și familie, îți vei spune că ce ți-a trebuit, că nu te mai înțelege nici bunica acum, o să doară, o să simți toate căcaturile, o să te sperii, o să te izbești de extreme, o să zici că înnebunești și că-ți iese pe ochi terapia, că te bulversează, că tu ești cazu ăla mai special căruia nu-i iese, te rog nu te opri. Vor fi trecut trei ani, îți vei zice că mai bine făceai niște ședințe de coaching accelerat, țac-pac, măcar aveai rezultate, măcar nu te simțeai ca naiba, măcar nu-ți mai zicea toată lumea în jur ”mă, ești bine?”, măcar nu te mai întrebai la ce bun. Vei merge la terapie. Și într-o zi o să știi că toată zbaterea aia locuia închisă în tine, că tu ai eliberat-o, că tu nu te-ai izolat, doar ți-ai pus granițe și ți-ai reevaluat mediul, că nu mai faci boli, că nu mai ești indisponibil emoțional, că de fapt nu se simte chiar așa, că de fapt ăla care urla era copilul care ai fost, tu și toate vârstele tale neiubite, numa’ să nu fii kamikaze că deja ai trăit multe. Să ai răbdare cu tine, să nu te scotocești mai mult decât e cazu’, mergi la terapie și nu la zece terapii diferite în același timp. Nu mai e vreme să te sperii de balaurii de sub pat, să zici că e prea scump, că n-ai tu nevoie, că ce știe terapeutu’, că te descurci tu singur. Nu mai e vreme s-o dai în abureli cu beții crunte, s-te spargi seară de seară ca să dormi, să faci sex compulsiv ca să-ți amorțești inima, să stai la job douăzeci de ore pe zi ca să te disociezi de tot ce doare acasă, să faci așa de curat acasă încât să n-aibă nimeni voie să respire, să faci sindromul lui Diogene, să nu mai faci nimic. Vei merge la terapie. Te vei uita înapoi și vei vedea ce înseamnă cu adevărat schimbarea sănătoasă. Pentru că oamenii se pot schimba. Te rog nu te opri. Te rog nu te opri.
