Să creez în mine spațiu securizant. Mie și celor de care îmi pasă. Asta a descuiat multe căi de acces către mine, restricționate înainte. Pentru că eu nu puteam să simt siguranță decât în nesiguranță și risc, în inconstanță și indisponibilitate, în spatele scuturilor și-ale măștilor. Și de fapt, aia nu era siguranță, ci era familiaritate. Mă descurcam cu ea.
Să devin un spațiu securizant. Cu adevărat securizant, unde toate trăirile grele și ascunse de scuturi au voie să fie. Unde măștile cad. Unde pică autocenzura propriei ființe. Unde știu când mă apropii de copleșire și mă opresc din orice se întâmplă care mă duce spre asta. Unde atunci când nu pot opri ce mă copleșește, îmi las mecanismele de supraviețuire în pace și mă readuc apoi cu blândețe înapoi la mine, în spațiul de siguranță, unde nu mă lupt, nu fug, nu îngheț, nu fac pe plac și nici nu mă prăbușesc. Unde dezvolt reziliență.
Să nu mai fac un titlu de glorie din “când nu mai pot, mai pot un pic” și nici să nu mă învinuiesc atunci când intru din inerție în situații în care trebuie să mai pot. Să nu mă mai rănesc. Of. Să nu mă mai rănesc. “Ce proastă ești.” “Ce greșită ești.” “Ce nevindecată ești.” Să nu mă mai rănesc. Vă rog să mă credeți că o facem prin atâtea căi ascunse, care par inclusiv self-care. Așa că merg înainte, cu mine, cu clienții mei și cu voi, cele care v-ați înscris la cercul terapeutic de femei. Cu toate ale noastre, să ne fim spațiu securizant. Să descuiem ce am zidit în noi, să scuturăm praful de pe resursele noastre, să privim înăuntru. Oriunde am fi, e timpul nostru să ne spunem: ești în siguranță.
Ești în siguranță.
Ești în siguranță.
