Să vii Să-mi aduci Să-mi faci Că eu nu pot Te trag după mine Datoria Datoria Imi datorezi Exiști ca să compensezi Faptul că eu la rândul meu M-am sacrificat Deși nu-mi doream Și vei trăi la rândul tău Frustrarea de a da, de a te da Deși tu nu îți doreai să dai Decât

– știi că mobila-i nou-nouță are treișcinci de ani e musai să o luăm când ne mutăm. – păi cum nou-nouță dacă are treișcinci de ani?! întreb eu nătângă – păi măi copchilă celelalte dulapuri au peste o sută de ani le-am luat de la evrei -păi cine le-a luat dacă tu ai numai optzeci

Să creez în mine spațiu securizant. Mie și celor de care îmi pasă. Asta a descuiat multe căi de acces către mine, restricționate înainte. Pentru că eu nu puteam să simt siguranță decât în nesiguranță și risc, în inconstanță și indisponibilitate, în spatele scuturilor și-ale măștilor. Și de fapt, aia nu era siguranță, ci era