Vei începe terapia. Vei merge de câteva ori. Se va simți intens ca naiba. Se va simți ca și cum nu faci nimic. Se ca simți intens ca naiba iar. Te vei întreba la ce bun. Se va simți ca și cum n-ai făcut niciun progres. Va fi trecut un an. Îți vei spune: bă,

La noi în familie nu se plânge Toți suntem puternici Eu sunt însă aia mai ciudată Plâng neplânsul celorlalți Iar asta îi înfurie. Dar la noi în familie Nimeni nu se înfurie. Eu sunt însă aia mai ciudată Urlu furia mută a celorlalți. O dau la maxim Iar asta îi sperie Dar la noi în

După ce ai suferit abuz Cine te face să taci Cine te face să te simți prost pentru asta Cine te face să te ascunzi Să crezi că ești stricat Ca un măr atins de stricăciunea altuia Este un alt abuzator. Pentru că după ce ai suferit abuz Te simți pătat Și izolat de cei

Nu mai urla Te văd cu gura căscată Gata să mă înghiți In patul tău de bebeluș Imi spunea ea urlând din ochii bulbucați Bun, dar mama ta înțelege ce simți? Nu înțelege, ea e în povestea ei Dar tata? Tata nu crede că are o fiică Bun, dar bunicii? Nu înțeleg nici ei S-au

Ceea ce urmează să scriu aici nu este o generalizare. Este un soi de mesaj de la sinele meu de acum, către o ariadnă mică și speriată, care a crezut mereu că e rebelă și că nu face ca cei din familia ei. Nu știam atunci că faptul că îi respingeam și făceam totul de-a-ndoaselea,

Cât de tare doare autenticitatea? Păi… să-ți zic așa… doare. Pentru că dacă ai fost nevoit să ți-o ascunzi și să nu mai fii tu ca să supraviețuiești în familia în care te-ai născut, atunci când în sfârșit ești tu, într-o primă fază te simți în pericol. Autenticitatea nu este treaba aia lucrată frumos, unde

scrisul meu e vagabond nu-l pune în lesă, că nu-i de rasă și nici nu vrea să fie nu-l duce la concursuri că nu-i pasă scrisul meu e bucată din mine oglindă a ce nu se vede în poza aia frumoasă căreia îi dai like sau inimioară scrisul meu e vagabond ca și al altora