Cât de tare doare autenticitatea?
Păi… să-ți zic așa… doare. Pentru că dacă ai fost nevoit să ți-o ascunzi și să nu mai fii tu ca să supraviețuiești în familia în care te-ai născut, atunci când în sfârșit ești tu, într-o primă fază te simți în pericol. Autenticitatea nu este treaba aia lucrată frumos, unde PARI de neatins și total liber.
Să ne gândim că unii oameni nici măcar nu pot să fie ei vreodată, pentru că din momentul în care s-au născut au fost nevoiți să se apere continuu, să dezvolte mecanisme care să funcționeze, sau au fost plăsmuiți după chipul și asemănarea celor care îi văd ca pe o extensie a lor și nicidecum ca pe ființe de sine stătătoare, încurajate să se descopere.
Autenticitatea doare. Vine cu rușine. Cu frică care îngheață. Dacă eu nu am fost dorit sau acceptat, dezvolt credința că ființa mea este fundamental greșită, așa că o să o acopăr cu orice, numai să nu vadă cineva că sunt eu. Sinele fals pe care îl dezvolt nu este același lucru cu ipocrizia, la fel cum nici fawning-ul (mecanismul de supraviețuire prin care facem pe plac altora) nu este ipocrizie.
Autenticitatea doare. Este o practică zilnică, prin care scoatem piele după piele, toate în ritmul cuvenit, niciodată mai repede decât e pregătit stratul să cadă, altfel ne descărnăm și ne rănim.
Să îndrăznești să fii autentic implică faptul că deja ai dezvoltat o anumită reziliență la rușine, că te accepți mai bine pe tine cu toate ale tale, că te poți arăta, deși știi că vei fi judecat și criticat, tu care cauți cu atâta ardoare iubirea și conexiunea.
Critica, dragii mei. Doamne câtă ură de sine activează și nici măcar nu știm asta. Oamenii judecă, cu toții facem asta până înțelegem că este tot o interiorizare a vocilor cu care ne-am obișnuit de când suntem copii, “spre binele nostru.” Judecăm ca să ne suportăm pe noi mai bine. Judecăm pentru că vedem în celălalt ce încă nu putem vedea în noi, dar care există în psihic, exilat.
De asta cer atât de direct astăzi tuturor celor care interacționează cu mine, deși îi iubesc de nu mai pot, să nu îmi spună anumite păreri sau să nu vină cu sfaturi pe care eu nu le cer. Nu pentru că nu sunt capabilă să le duc sau să le ignor, ci pentru că știu că nu este nevoie să fac asta. Să mă iert pe mine este un întreg proces, să accept că am greșit sau că am rănit pe cineva sau pe mine ia timp, iar lucrurile de care am nevoie în timp ce fac asta sunt oglinzi care să-mi activeze autocompasiunea, iubirea, acceptarea de sine. Pentru că sunt om și să-mi spună mie cineva că nu are nevoie de suport și sprijin în timp ce își face treaba asumat, pas cu pas. Și pentru că îmi prețuiesc autenticitatea, vă spun că nu sunt imună la durere. Așa că stau atentă la orice îmi face sângele să curgă, fără să vindece și spun “nu, mulțumesc. În procesul meu de vindecare, ceea ce primesc acum de la tine doar inflamează, nu mă ajută.” Nu o spun cu răutate sau cu agresivitate, dar o spun pentru că tu nu ai de unde să știi ce mă rănește pe mine și ce nu, ce accept și ce nu.
Vorbesc despre asta pentru că știu cât este de important să ne dăm unii altora curajul să fim noi, să înțelegem rolul pe care îl joacă critica la nivel de societate în asumarea autenticității și pentru că oricine am fi, orice meserie am avea, înainte de toate suntem oameni, cu aceleași mecanisme psihice în interior. Tindem să cerem de la cei care ne ghidează să fie “rezolvați”. Ei iaca nu, nu suntem, niciunul din noi nu este, iar dacă nu vorbim despre asta, noi terapeuții, ne menținem atât nouă cât și altora lipsa de autenticitate și perpetuăm descurajarea de a fi doar oameni în procese de devenire, cu tot ce însemnăm, înainte de a fi orice altceva.
Cu aceeași iubire, eu.
