Ceea ce urmează să scriu aici nu este o generalizare. Este un soi de mesaj de la sinele meu de acum, către o ariadnă mică și speriată, care a crezut mereu că e rebelă și că nu face ca cei din familia ei. Nu știam atunci că faptul că îi respingeam și făceam totul de-a-ndoaselea, mă păstra captivă și îmi ținea vie trauma de identitate. Nu știam că identificându-mă cu opusul lor, mă raportam în continuare la ei și deci continuam să exist prin ei și nu prin mine. Era vorba despre aceeași dependență emoțională ca și a celor care se supun în totalitate unei familii care refuză să îi lase să crească și să se desprindă în mod sănătos. Nici eu nu mă desprinsesem, oricât de departe fugisem.
Există senzații nevorbibile, nebuloase copleșitoare care, atunci când lucrăm cu noi, prind glas. Din cai nărăvași, se îmblânzesc și devin lucruri despre care se poate vorbi, povestibile, ba mai mult chiar: uneori senzațiile vorbesc singure prin gura noastră, sau se scriu singure atunci când ne lăsăm mâinile libere pe tastatură sau când punem stiloul pe hârtie. Atunci începe eliberarea: o dată cu recunoașterea impactului real pe care l-a avut asupra noastră ceea ce s-a întâmplat.
Mă uit de nenumărate ori în mine și văd că există senzații care nu au fost niciodată numite, există ariadne mititele și drăguțe, încremenite în timp, care așteaptă ca cineva să se întoarcă spre ele și să se îngrozească de ce li s-a întâmplat. Atât. Cea mai mare nevoie a mea, secretă și nerecunoscută, a fost ca cineva să vadă ce trăisem, ce mi se întâmplase, să valideze durerea mea imensă, să se îngrijoreze, să se revolte și să îmi vadă valoarea. Pentru că eu nu reușeam să o văd. Așa că o vreme am trăit pe muchie de cuțit, la limita pericolului, sperând să atrag atenția celor care nu se interesau de mine. Dar asta nu se întâmpla și cumva m-am potolit. Mă săturasem să mă revolt singură și să mi se tot ceară să termin cu prostiile și să nu fiu prea mult pentru restul lumii. Mă simțeam multă, într-adevăr, așa că mă ciunțeam, dar tot dădeam pe dinafară, pentru că povestea mea se sufoca înăuntru și se zbătea ascunsă, negată și ambalată în vid, ca să ocupe cât mai puțin loc.
Apropo, știi când știi că îți negi povestea și o ambalezi în vid? Atunci când ascultând poveștile altor oameni, îți spui: “ia uite prin câte au trecut unii, eu n-am de ce să mă plâng. Mă doare ca naiba, dar e doar o prostie.” Ba ai. Doar că încă te anulezi. Așa că nu te mai compara cu nicio altă poveste ca să te minimizezi.
Ce s-a întâmplat în cazul meu? Terapie multă, care m-a reconectat cu mine, iar eu am început să fiu cea care se vede, se revoltă și pune granițe atunci când e tratată rău. Relațiile terapeutice mi-au oferit modele sănătoase de interacțiune, unde eu m-am împuternicit, în timp ce m-am lăsat ajutată. Grupul de terapie mi-a fost suport și încă îmi este. Scrisul, vindecare pură. Dansul, revenire la luciditatea senzorială a corpului pe care îl locuiesc.
Ține minte – o dată ce vei începe să lucrezi cu tine, va trebui să trădezi ceea ce te ținea captiv. Să nu mai fii loial șantajului emoțional. Să-i dezamăgești pe cei care te văd ca pe o extensie a lor. Să înșeli așteptările celor care îți impun un anumit drum. Vei simți vinovăție pentru că faci asta și vei tinde să te sacrifici, așa cum ai făcut întotdeauna și cum ți se pare poate normal. Pentru că până să lucrezi cu tine nu știai că te sacrifici, că te identifici cu mama și cu tata, cu neamul, trăiai cu impresia că îți doreai lucrurile pe care le făceai, pentru că nu ai fi suportat să știi că dezamăgești. Sau făceai opusul, din contra-voință, așa cum am spus mai devreme, fără să îți dorești acele lucruri cu adevărat. Așa că oricum te sacrificai pe tine.
Poate că toți cei de dinaintea ta s-au sacrificat pentru ceilalți. Greu să faci altfel, atunci când pentru tine trădarea si lipsa de loialitate sunt inacceptabile și ți-ar încălca valorile. Intreabă-te însă: Ce trădez? Cui nu-i mai sunt loial de fapt? Știu că e greu când ai tânjit o viață după o fărâmă de iubire sau măcar după validare, după orice ar putea semăna cu iubirea părinților. Iar tu dintr-o dată va trebui să accepți să trădezi și să dezamăgești. Dar dacă băiețelul nu poate deveni bărbat din loialitate față de mama? Dacă fetița nu se explorează profesional din loialitate față de femeile din neam? Dacă tânărul bărbat se încăpățânează să pară neîndemânatic ca să nu-și trădeze tatăl, care crede că fiul său nu-i bun de nimic?
Intreabă-te: Ce trădez? Cum este să fiu ca mine? Să fiu eu, fără să mai protejez pe nimeni, fără să preiau nimic, fără să mă las folosit, fără să îndeplinesc nevoi-himeră ale celor de dinaintea mea? Acela este momentul în care eu încep să exist de sine stătător, vertical, suveran. Acela este momentul în care mă desprind de tot ce nu sunt și devin. Am voie să devin cine sunt.
